Problema nu e că România face comerț internațional?
România are resurse, dar cumpără ce ar putea produce singură
Bani de buzunar la Penny: Cum poți câștiga zilnic fără să ai experiență?
Bursa de Valori București spulberă estimările: profitul anual a fost depășit în doar nouă luni
Românii reușesc să-și plătească facturile, dar rămân fără economii
Omer Tetik: Menținerea ratingului de țară cere un buget credibil și reducerea deficituluiRomânia are resurse naturale generoase și o bază industrială cu istorie lungă.
Totuși, țara exportează materii prime și cumpără produse finite cu valoare adăugată mai mare. Acest dezechilibru comercial nu e doar o problemă de balanță; e o problemă structurală.
Datele oficiale arată amploarea problemei.
În 2025, exporturile de bunuri au ajuns la 96,6 miliarde de euro, iar importurile la 129,35 miliarde de euro. Diferența a generat un deficit comercial de circa 32,74 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, România a cheltuit cu aproape 33 de miliarde de euro mai mult decât a încasat din vânzări în exterior.
Deși deficitul a scăzut ușor față de anul precedent, amploarea rămâne critică. 72% din importurile de bunuri vin din statele membre ale Uniunii Europene, ceea ce arată legătura strânsă cu piețele europene.
Problema nu e că România face comerț internațional. Schimbul de bunuri e standard în orice economie modernă. Problema apare când dependența de exterior acoperă și acele produse pentru care există, cel puțin teoretic, capacitate de producție locală. E o problemă de strategie, de investiții insuficiente și de competitivitate industrială.
Un exemplu emblematic e sectorul agroalimentar. Țara produce cantități mari de cereale, floarea-soarelui și porumb, dar o parte importantă a valorii economice se pierde când aceste materii pleacă nefinalizate.
Se vinde grâu brut și se cumpără produse de panificație; se exportă animale vii și se importă carne procesată. Deși există producție locală de lapte, o parte semnificativă a produselor lactate cu valoare adăugată ridicată ajunge din străinătate. Un raport strategic din 2025 identifică exact această lacună: capacități insuficiente de procesare și depozitare, ceea ce împinge economia spre importuri de produse finite.
Integrarea în UE a adus acces la piețe și tehnologii!
După 1990, industria a trecut printr-o restructurare profundă. Multe fabrici au fost închise, privatizate fără injectarea capitalului necesar sau pur și simplu abandonate.
Unele unități aveau tehnologii vechi și costuri de producție prohibitive. Altele ar fi putut fi modernizate, dar au rămas fără resurse financiare. În locul capacităților care serveau atât piața internă, cât și exportul, România a devenit tot mai dependentă de furnizori externi.
Integrarea în Uniunea Europeană a adus acces la piețe și tehnologii, integrând țara în lanțurile de producție auto și de componente. Totuși, această integrare nu a rezolvat automat problema dezvoltării furnizorilor locali. Multe companii românești nu au reușit să crească suficient pentru a deveni parteneri competitivi ai marilor producători europeni. Ca urmare, fabricile care funcționează astăzi în România continuă să aducă componente și echipamente din alte țări.
Din punct de vedere al pieței, pentru un mare lanț de magazine, importul e adesea o soluție mai simplă și mai predictibilă decât aprovizionarea de la zeci de producători mici și fragmentați. Un furnizor internațional poate garanta cantități mari, termene stabile și standarde uniforme. Producătorii locali, deși de calitate, adesea nu au capacitatea logistică de a aproviziona o rețea națională. Această problemă e vizibilă mai ales în agricultură, unde producția e dispersată pe numeroase exploatații mici.
Un magazin are nevoie de marfă zilnică, nu doar în perioada recoltei. Fără cooperative funcționale și depozite moderne, producătorul pornește cu un dezavantaj structural.
De ce nu produce mai mult o țară cu resurse și forță de muncă abundență?
Răspunsul implică costurile. O fabrică modernă cere investiții masive în utilaje, automatizare și energie. Producătorii români trebuie să concureze cu firme care beneficiază deja de economii de scară și de rețele comerciale globale.
Costurile energiei, dificultatea finanțării și incertitudinea fiscală descurajă investițiile pe termen lung. O companie care vrea să construiască o unitate de producție are nevoie de predictibilitate pe 10-15 ani. Dacă regulile se schimbă frecvent și infrastructura e deficitară, riscul crește.
În aceste condiții, importul poate fi mai ieftin decât producția locală, iar comercianții aleg firesc produsele cu cel mai bun raport preț-calitate-disponibilitate.
