De ce importă România alimente deși are agricultură performantă
De ce nu așteptăm ca un singur subiect să fie simultan producător, procesator?
De ce depinde România de importurile alimentare, în ciuda potențialului agricol de top
România se află într-o situație paradoxală: deține unul dintre cele mai mari potențiale agricole din regiunea Europei de Est, dar este totuși dependentă de importurile de alimente, care ajung la câteva miliarde de euro. Această discrepanță între producție și consum nu poate fi explicată printr-o singură cauză, nici nu poate fi pusă exclusiv în seama fermierilor. Transformarea produsului brut în bunuri finite necesită resurse financiare, infrastructură adecvată, energie accesibilă și forță de muncă specializată. Mai presus de toate, este necesar un orizont de certitudine, care să permită investitorilor să planifice cu încredere.
Am analizat această ruptură între sectorul primar și cel industrial împreună cu reprezentanții DTlawyers, explorând ceea ce se ascunde în spatele cifrelor de comerț exterior. Discuția a cuprins dificultățile monetare ale producătorilor, accesul la credite, dispersia exploatațiilor, dinamismul negocierilor cu marii jucători ai lanțului alimentar și barierelor legale și birocratice care pot întârzia sau anula proiecte de investiții.
Experiența acestor specialiști, acumulată prin colaborarea directă cu antreprenorii agricoli, în litigii și procese de restructurare, aduce în prim-plan o realitate rară în dezbaterile publice: nu toate întreprinderile agricole ajung în criză din cauza unei gestiuni slabe.
Adesea, ani agricoli nefavorabili, costuri de producție ridicate și datorii acumulate pot pune în pericol firme care au un model funcțional.
Înainte de a ne întreba de ce nu producem mai multă hrană pentru piața internă, ar trebui să evaluăm cât de mult mediul economic susține acei care ar putea produce. Potențialul agricol nu se transformă automat în industrie alimentară, iar entuziasmul național nu înlocuiește investițiile, infrastructura sau contractele viabile. Trebuie să privim lucrurile cu mai mult pragmatism. Faptul că țara dispune de suprafețe agricole vaste și de condiții favorabile nu implică automat existența unei industrie de procesare avansate.
Sunt două activități economice distincte, cu cerințe, competențe și profil de risc diferit.
În anumite sectoare, am reușit să dezvoltăm o agricultură de înaltă performanță, în mare parte datorită investițiilor semnificative efectuate de fermieri în ultimele 15–20 ani. Avem exploatații dotate cu tehnologie modernă, capabile să concurați cu cele din alte țări europene.
Însă industria de procesare nu a ținut pasul cu această evoluție. Explicația este multifactorială: accesul la finanțare, costurile energiei, starea infrastructurii, deficitul de personal calificat și, nu în ultimul loc, lipsa de predictibilitate economică și fiscală.
Un alt aspect crucial este că nu așteptăm ca un singur subiect să fie simultan producător, procesator, distribuitor și comerciant.
Fiecare verigă din lanț trebuie să fie economic sustenabilă. Provocarea reală constă în crearea unui mediu în care capitalul privat să găsească atractive investițiile în procesare.
Pentru a înțelege mai bine, e util să privim exemplul Poloniei, care a atins un excedent agroalimentar de aproape 20 de miliarde de euro.
Ce au făcut polonezii diferit și ce ar trebui să schimbe România pentru a deveni, la rândul ei, un exportator de produse cu valoare adăugată? Polonezii au investit consecvent în industria alimentară, în capacități de procesare, în logistică și în dezvoltarea unor companii capabile să concureze pe piețele externe. Au reușit să construiască un sector agroalimentar în care producția agricolă și industria alimentară sunt mult mai bine conectate.
România a urmat o cale diferită. După 1990, am trecut printr-un proces complicat de restructurare a agriculturii și a industriei alimentare, iar o parte importantă din capacitățile de procesare existente anterior au dispărut.
Între timp, agricultura s-a modernizat considerabil, însă dezvoltarea industriei alimentare a fost mai lentă. Nu există o soluție miraculoasă, nici nu putem recupera aceste decalaje peste noapte. Este nevoie de investiții susținute, de infrastructură, de finanțare și, mai ales, de stabilitate.
Nu trebuie să transformăm succesul Poloniei într-un motiv permanent de lamentație națională. Mai util ar fi să înțelegem ce a funcționat acolo și ce putem adapta la realitățile economiei românești.
Exportăm cereale și importăm produse procesate. De ce nu investim suficient în procesare, depozitare și infrastructură? Este problema accesului la capital, a predictibilității legislative sau a modului în care sunt construite proiectele agricole?
E vorba de afaceri prost administrate sau de companii vulnerabilizate?
Cred că toate aceste elemente contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, la situația actuală.
Din perspectiva specialiștilor în drept care colaborează cu antreprenorii din agricultură, una dintre problemele critice este capacitatea acestora de a susține financiar investiții pe termen lung. Agricultura este o activitate cu un grad ridicat de risc.
Poți avea o exploatație bine administrată, utilaje moderne, personal calificat și o strategie economică rezonabilă, iar un an de secetă severă să îți afecteze dramatic rezultatele.
Am întâlnit fermieri care exploatează sute sau chiar mii de hectare și care, după câțiva ani agricoli dificili, au ajuns să se confrunte cu probleme serioase de lichiditate.
Nu vorbim neapărat despre afaceri prost administrate, ci despre companii vulnerabilizate de o combinație de factori: secetă, costuri ridicate de producție, prețuri de valorificare nefavorabile și obligații financiare acumulate. În asemenea condiții, este dificil să îi ceri unui antreprenor să se gândească la investiții suplimentare de milioane de euro în procesare, când preocuparea sa imediată este să asigure finanțarea următoarei campanii agricole.
De aceea, dezvoltarea industriei de procesare trebuie privită împreună cu problema stabilității financiare a sectorului agricol. Nu putem construi un lanț agroalimentar solid dacă una dintre verigile sale esențiale, producătorul agricol, este permanent expusă unor dezechilibre financiare majore.
Cât de dificil este în România să construiești un business agricol integrat, de la teren și producție până la procesare și distribuție?
Unde apar cele mai mari blocaje juridice și administrative? Este dificil, dar nu imposibil. Există deja în România companii care au reușit să dezvolte modele de afaceri integrate și care demonstrează că asemenea investiții pot funcționa.
Problemele apar, de regulă, din cumularea mai multor dificultăți.
În agricultură, de exemplu, un investitor trebuie să gestioneze relații contractuale cu numeroși proprietari de terenuri, să asigure stabilitatea exploatației și să își planifice activitatea pe termen lung. În România, unde o parte importantă a terenurilor agricole este exploatată în baza contractelor de arendă, acest aspect este esențial.
Dacă investitorul dorește să dezvolte și o capacitate de procesare, apar alte provocări: regimul juridic al terenului, urbanismul, autorizațiile de construire și de mediu, racordarea la utilități, avizele sanitare și sanitar-veterinare, după caz.
Nu aș spune că legislația românească este neapărat mai complicată decât cea din alte state europene. Problema este, de multe ori, modul în care aceasta este aplicată și durata procedurilor administrative. Pentru un investitor, predictibilitatea este esențială. Nu este suficient să știe că poate obține o autorizație. Trebuie să poată estima și în cât timp o va obține, în ce condiții și cu ce costuri. Iar aici cred că avem încă destul de mult de îmbunătățit.
Avem ferme fragmentate, producători mici și o piață dominată de jucători cu putere mare de negociere. Este consolidarea exploatațiilor agricole inevitabilă? Cum pot fi protejați fermierii în relația cu marii procesatori și distribuitori? Cred că procesul de consolidare a exploatațiilor agricole va continua, în principal, din rațiuni economice. Agricultura modernă presupune investiții importante în utilaje, tehnologie și infrastructură, iar dimensiunea exploatației poate influența semnificativ eficiența economică.
Dar asta nu înseamnă că fermele mici sunt condamnate să dispară.
Există modele economice viabile și pentru producătorii de dimensiuni reduse, mai ales în sectoare precum legumicultura, pomicultura, zootehnia specializată sau producția de nișă. Cred că problema principală a micilor fermieri este puterea redusă de negociere.
Un producător care vinde individual cantități mici are, în mod firesc, o poziție comercială mai slabă decât un operator care poate asigura volume mari și livrări constante.
De aceea, asocierea și cooperativele agricole pot reprezenta soluții eficiente, cu condiția să fie construite pe baze economice sănătoase și pe relații echilibrate.